Istoria Poliției Locale

SCURT ISTORIC AL POLIŢIEI LOCALE ÎN ROMÂNIA

De-a lungul istoriei, diferitele comunităţi şi societăţi umane şi-au manifestat în mod constant nevoia de a-şi apăra membrii, regulile de convieţuire stabilite de comun acord cât şi proprietatea colectivă şi cea privată. Păstrarea ordinii şi liniştii în comunitate a fost preocupare de bază a comunitaţilor şi societaţilor umane indiferent de perioada istorică sau orânduire socială.

Pentru asigurarea acestui climat de ordine şi disciplină, de respectare a normelor sociale, sub diferite forme a fost promovat dreptul de poliţie al statului.

Definirea şi originea noţiunii de poliţie a generat şi continuă să genereze dispute între diferiţi teoreticieni. Potrivit unor autori, termenul de “poliţia” derivă din termenul grecesc “polis” care este folosit pentru a desemna conceptul de cetate sau oraş.

O altă categorie de teoreticieni sunt de părere că termenul de “poliţia” este un derivat al cuvântului “politea” care desemnează activitatea de ordine care se desfăşoară într-un stat.

În fine, există şi o a treia categorie de teoreticieni care sunt de părere că acest termen provine din cuvântul latin “politia” care desemnează modul de organizare politico-administrativă a unei societăţi.

Indiferent de origini, cuvantul ca atare s-a impus în marea majoritate a limbilor lumii, fiind folosit pe scara largă.Activitatea aferentă păstrarii ordinii şi siguranţei publice în perioada antichităţii şi în perioada evului mediu, a fost în sarcina armatei, care, în afara atribuţiilor de apărare a teritoriului pe timp de război aveau dreptul şi obligaţia să efectueze diferite activitaţi poliţieneşti, de menţinere a ordinii şi de restabilire a acesteia, în caz de nevoie.

Reprezentativ în acest sens este cazul Imperiului Roman, care işi folosea soldaţii în teritoriile ocupate pentru activitaţi poliţieneşti (patrulare, razii, înăbuşirea revoltelor etc.).

Si pe teritoriul ţării noastre situaţia era similară. Astfel, pe teritoriul Munteniei “funcţia” de comandant al poliţiei era îndeplinită de marele spătar, care era de fapt şeful armatei. În Moldova această poziţie era ocupată de hatman, care era boierul desemnat de domnul Moldovei ca şef al oştirii şi implicit responsabil cu asigurarea ordinii publice în interior.

În subordinea acestora se aflau mai muţi şefi militari-pârcălabii (şefii administrativi, militari şi judecătoreşti ai unui judeţ), ispravnicii (şefi ai unor regiuni sau cetaţi), căpitanii de oraş, polcovnicii de poteră (comandanţi ai unor formaţiuni militare), zabcii (funcţionari militari care erau însărcinaţi cu strângerea birurilor şi taxelor) şi străjerii (paznici militari).

În secolul XVII, conducerea activităţilor poliţieneşti în Bucureşti şi Iaşi erau în competenţa unui “mare aga” care era comandantul general al infanteriei şi şeful poliţiei. Marele aga avea în coordonare “straji în mahalale şi boieri” – aceştea fiind echivalentul timpuriu al poliţiştilor de stradă, o închisoare specială şi un tribunal.Apar şi primele forme de organizare poliţienească, trecându-se treptat la delimitarea atribuţiilor poliţiei de atribuţiile armatei naţionale.

În secolul al XVIII-lea, în cele două ţări române – Ţara Românească şi Moldova, ordinea internă şi siguranţa publică erau asigurate de către două instituţii, respectiv Agia şi Spătaria, care aveau atribuţii poliţieneşti accentuate. Agia era o instituţie poliţienască însarcinată iniţial cu menţinerea ordinii publice în capitală, iar mai apoi în intreaga ŢarăRomânească. Spataria avea, de asemenea, atribuţii de natură poliţienească dar şi sarcini pe linia pazei şi getionării arsenalului domnesc.

Continuând evoluţia firească, forţele de menţinere a ordinii publice suferă o serie de modificări odată cu apariţia Regulamentului Organic al celor două principate romaneşti (Moldova şi Ţara Românească).Astfel, începând cu anul 1830, potrivit acestui act normativ care reorganizează din temelii cele două ţări române se înfiinţează formaţiuni armate cu atrubuţiuni pe linia pazei bunurilor şi a persoanelor.

 Două decenii mai târziu apare un nou act normativ important pentru istoria poliţiei romane, respectiv “Legea pentru transformarea corpului slujitorilor în jandarmi”.

În anul 1866, potrivit unor acte normative administrative noi se înfiinţează “Garda Orăşenească“, care are atribuţiuni clare de pază a bunurilor şi cetaţenilor şi de “menţinere a bunei ordini şi a liniştii publice”. În urma intrării in vigoare a acestui act normativ apar aşa numiţii “sergenţi de oraş” care sunt practic poliţişti de ordine publică care aveau ca principală sarcină prevenirea si combaterea faptelor antisociale care aveau loc pe domniul public.

O altă etapă importantă în istoria poliţiei romane o constituie perioada 1929-1949, care este marcată de apariţia Legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului şi de apariţia “corpului gardienilor publici”.

În perioada comunistă a existat “miliţia populară” “miliţia”, care pe lângă atribuţiuni pe linia asigurării ordinii şi liniştii publice avea şi atribuţiuni de menţinere a orănduirii sociale prin reprimarea opozanţilor regimului.

În anul 1994, conform Legii nr. 26/1993 şi a Hotărarii de Guvern nr. 518/1993, se reînfiinţează Corpul Gardienilor Publici, ca o instituţie publică prestatoare de servicii de pază şi ordine publică precum şi pentru transportul de bunuri şi valori.

Prin Legea nr. 371/2004, se înfiinţează Poliţia Comunitară în Romania.

Ulterior, publicarea în Monitorul Oficial a Legii nr. 155/2010 şi a Hotărarii Guvernului României nr. 1332/2010 a constituit baza legală pentru înfiinţarea Poliţiei Locale în România.